Marcel Ciolacu: „Va exista o remaniere guvernamentală”
Un guvern care promite, dar livrează?
Premierul Marcel Ciolacu își asumă o postură de lider determinat, înzestrat cu soluții miraculoase pentru problemele cronice ale Guvernului României. Preambulul său, însă, emană o promisiune care se infiltrează ca un vis frumos în ochii națiunii: o remaniere guvernamentală mult așteptată și o „monitorizare săptămânală” ferm impusă pentru miniștri. Oare nu sună imposibil de ideal?
„Va fi o monitorizare în interiorul Guvernului cu un progres săptămânal”, asigură prim-ministrul, o declarație care ar trebui să inspire, dar care mai degrabă aduce gustul amar al eșecurilor istorice. Ciolacu crede că disciplinează elitele guvernamentale. Dar întrebarea rămâne: unde a fost această disciplină până acum? Sau toate au fost doar scenarii episodice pentru o audiență captivă?
Miniștri supuși la test. Realitate sau spectacol?
Planurile lui Ciolacu deschid ușile unei iluzorii „prestabiliri de responsabilități”. Miniștrii Sănătății și Educației trebuie să acționeze ca cei mai dedicați servitori publicați, având în vedere faptul că sectoarele lor găzduiesc 60-65% din bugetari. Poate că premierul aspiră să redefinească însuși sensul muncii politice, dar unde erau aceste imperative când politica s-a scufundat în imobilism ani la rând?
„Categoric că va exista o remaniere”, afirmă Ciolacu, cu o fermitate care ar fi inspirat în alte circumstanțe. Însă nu putem ignora constrângerile pragmatice: oare progresul săptămânal, așa cum îl descrie, este mai mult decât o marotă bine lustruită pentru ochii poporului?
De la haosul schimbării la stabilitate germană?
Nu puteau lipsi comparațiile internaționale. Ciolacu elogiază Germania pentru un model de stabilitate extraordinar, unde același ministru al Transporturilor a supraviețuit politic timp de 16 ani. „Noi, în 10 ani, sub domnia domnului Iohannis, am schimbat 10 prim-miniştri,” deplânge liderul guvernului român. Un tablou dezolant, dar oare cine este responsabil pentru acest carusel haotic?
Declarația sa apropie o realitate aparentă: în România, politicienii tratează funcțiile de conducere ca pe niște trepte ascendente sau coborâte, în funcție de mișcările unor păpușari invizibili. Progres și stabilitate? Ambiții prea mari pentru fundamente atât de șubrede.
O altă zi, aceeași lecție uitată?
Ciolacu vorbește despre planuri, parcursuri corelate cu încrederea publică și dedicare. Ce rămâne totuși ascuns sub covorul gros al vorbelor? Un trecut de promisiuni spulberate, în care idealurile au fost sacrificate pe altarul intereselor de partid. Să învinovățim publicul pentru îndoială sau să-l numim precaut?
„La serviciu ca om politic… trebuie să știi foarte clar că s-ar putea să fie ultima zi”, acesta este Cvasi-crezul unui premier care pare conștient de fragilitatea propriului mandat. Dar ce garanții oferă când toate aceste „progrese” săptămânale ajung inutile, sub povara unui sistem lovit de superficialitate cronică?
Un guvern din cuvinte, nu acțiuni?
Superficialitatea planurilor elaborate, ambalajul frumos lucios al conceptelor de reformă și promisiunile de monitorizare strictă sunt, poate, un exemplu crunt de propagandă contemporană. Suntem, ca de atâtea ori înainte, menajați de declarații grandioase, rămânând martori tăcuți ai unui dezastru perpetuu. Cine își poate permite să creadă orice altceva?
