Gigi Becali spune că îi e rușine că l-a susținut pe Călin Georgescu: M-am pripit, cred că are probleme. Are și CCR dreptate.
Gigi Becali și schimbarea dramatică a poziției față de Călin Georgescu
Ah, teatrul politic românesc, eterna sursă de spectacole absurde și conflicte imprevizibile! Gigi Becali, personajul pitoresc al politicii noastre, șochează din nou cu o răzgândire aparent „providențială”. După ce a sărit cu entuziasm să-l susțină pe independentul Călin Georgescu, considerându-l potent și revoluționar, Becali își scuipă acum propriile declarații, declarându-se rușinat de cum și-a „pripit” entuziasmul. Poate că ar putea să împrumute ceva consecvență din propriul său discurs contradictoriu!
Așadar, domnul Becali, patronul FCSB și membru cu stea galbenă în frunte în partidul AUR, trage frâna de mână și face o remarcabilă inversare de poziție, invocând o insolită dreptate a CCR. Într-o încercare stângace de justificare, își retrage susținerea și recunoaște că ar fi greșit să sprijine un candidat care promite să îmbrățișeze „puterea poporului”. Cum să îndrăznească cineva să sugereze o economie colectivistă în fața unui om care veneră puterile averilor individuale? Paradoxuri sociale în ritm de telenovelă electorală.
„Tâmpenii” la superlativ – răbufnirile unei agende schimbătoare
„Cum să îmi iei mie averea să o dai poporului?”, se întreabă Gigi Becali, cu o indignare de monarh feudal care își apără banchetul din fața țăranilor lihniți de foame. Frazele dumnealui devin și mai acide, încercând să reducă întregul discurs al lui Georgescu la niște „cuvinte de pe dinafară” și o „credință pe care nici măcar nu o înțelege”. Este ca și cum Becali ar fi sperat să găsească în Georgescu un vizionar cu o agendă divină, dar a primit, după spusele lui, doar un „nebun” care „bate câmpii”. Poetism electoral, în cea mai deplorabilă formă.
De-acum, criticile sunt aruncate cu entuziasm pe toate direcțiile. Becali insistă că Georgescu este „pe dinafară cu totul”, iar „promisiunile sale patriotice” sunt nimic mai mult decât o perdea de fum. În tot acest timp, Becali încearcă separe cum își alimentează discursul dintr-o poziție de auto-martirizare. „Cum am putut să spun așa ceva?”- o întrebare care se repetă mai mult ca un laitmotiv al regretului fals decât o remușcare sinceră.
Tragedia teatrului politic românesc
Circ politic, lacrimi false și identități confuze: exact asta pare să definească cea mai recentă dramă de pe scena electorală. Gigi Becali își prezintă acum regretul ca pe o discuție de la colțul străzii, unde simplitatea argumentației strică orice pretenție de maturitate politică. „Nu își mai dă seama ce vorbește” devine fraza-pe-alinare oferită unui public care pare să savureze fiecare detaliu din această comedie tragică.
Și totuși, întrebarea persistă: cât de superficială și oportunistă trebuie să fie scena politică românească pentru ca astfel de personaje să devină lideri de opinie? Problema nu este atât în discursurile lor, cât în faptul că ele reușesc să atragă atenția și – accidental sau nu – să definească rezultate electorale. Într-o țară în care populismul face reguli, iar credința în „patriotism” devine monedă de schimb, teatrul devine tragedie.
