Fritz: „411 persoane dispărute din Bihor. Unde se află acum? Le este mai bine?”

Fritz: „411 oameni făcuţi să dispară din Bihor. Unde sunt azi? Le merge mai bine?”

Dominic Fritz, primarul orașului Timișoara, a adus în discuție o problemă gravă legată de soarta celor vulnerabili, afirmând că statul român are o ‘lungă istorie’ în a-i abandona pe cei aflați în nevoie. El se întreabă unde au ajuns cele 411 persoane mutate din centru de asistență de la Dumbrava, Bihor, și dacă aceștia beneficiază de condiții de trai mai bune decât cele anterioare.

Fritz a subliniat că aceste considerații provin dintr-o experiență personală profundă, având în vedere că în perioada 2003-2004 a activat ca voluntar într-o casă de copii din Timișoara. Această experiență l-a făcut să fie sceptic față de afirmațiile statului român, care sugerează că știe cel mai bine cum să gestioneze viețile cetățenilor. El a evidențiat faptul că, în multe cazuri, realitatea este distorsionată de birocrația care transformă viețile oamenilor în simple statistici.

Mai mult, liderul USR face referire la perioada anterioară aderării României la Uniunea Europeană, când s-a încercat reducerea numărului de copii instituționalizați, cu scopul de a transforma orfelinatele în ‘case familiale’. Deși obiectivul era unul bine-intenționat, implementarea acestuia a dus la distrugerea a mii de vieți, trebuind să se eficientizeze procesul de reintegrare a copiilor în familiile lor biologice.

Din păcate, mulți dintre copii fuseseră abandonați la naștere. Fritz a povestit despre momente în care, în căutările lui, copiii aflau cu uimire că părinții lor biologici erau dispuși, în schimbul unor sume de bani, să îi recupereze, fapt ce adesea ducea la noi traume pentru aceștia.

După serii de relocări, Fritz și-a dat seama rapid că procesul este defectuos. Multe dintre familiile în care ajungeau copiii erau dezorganizate, iar aceștia se simțeau pierduți și neadaptați. A observat că, în timp ce unii copii se străduiau să se integreze, alții se confruntau cu abuzuri și neglijență severă, iar sprijinul instituțional promis era complet absent.

Fritz a continuat să monitorizeze situația copiilor, având în vedere că pentru mulți dintre ei el devenise singura legătură cu trecutul și cu o viață stabilă. La întâlnirile sale cu aceștia, el a simțit frica și suferința acumulată în sufletele lor, mulți dintre ei dorind să se întoarcă la casa de copii din Timișoara, un loc pe care îl simțeau ca fiind mai sigur decât noile lor condiții de trai.

Un singur copil a reușit să revină la Timișoara din cauza circumstanțelor favorabile legate de intervenția Protecției Copilului, evidențiind și mai mult dificultățile birocratice care împiedicau astfel de întoarceri. Cu toate acestea, Fritz își amintește cu regret de anii în care, ca student, căuta să afle câte vizite de monitorizare erau efectuate pentru copiii reintegrați, concluzionând că răspunsurile erau rare și nesatisfăcătoare.

În concluzie, Fritz subliniază imperativul că statul român trebuie să își reevalueze abordarea față de cei vulnerabili, întrebându-se în mod retoric unde se află acei 411 oameni și dacă le este mai bine acum, având în vedere că trecutul lor a fost marcat de abandon și neglijență.