BEC a sesizat Parchetul privind semnăturile lui John-Ion Banu-Muscel.
Semnăturile controversate și umbrele de îndoială: cazul John-Ion Banu-Muscel
Obișnuiți cu manevrele netransparente și jocurile de culise din politica românească, n-avem cum să fim surprinși că Biroul Electoral Central (BEC) ridică, din nou, perdeaua ipocriziei pentru a expune adevăruri jenante. Mai nou, candidatul independent John-Ion Banu-Muscel devine protagonistul unui scandal în care semnăturile depuse pentru candidatura sa par să fie mai puțin autentice decât promisiunile din campanie. BEC a validat inițial candidatura acestuia, dar – în stilul clasic – a trimis dosarul acela exploziv spre investigații penale. Da, exact, o rețetă clasică de „pasatul responsabilității”.
Se pare că semnăturile de pe liste conțin „similitudini evidente”; cu alte cuvinte, abia dacă par semnate de oameni reali. În loc să-și asume o verificare serioasă, BEC preferă să își declame limita competențelor, trimițând documentele către Parchet. Iar noi, cetățenii, suntem spectatorii acestui joc rhythmic al autorităților: „Nimeni nu știe nimic, dar toată lumea pretinde că face treabă”. Dacă semnăturile ar fi reale, candidatul nostru independent ar trebui să răsufle ușurat. Dar liniștea nu există acolo unde nelegiuirea își face cuib.
Un sistem care dansează între neputință și dezinteres
Cu o ședință formală și câteva paragrafe desprinse parcă dintr-un manual de procedură birocratică, BEC a ars etapele și a pasat mingea justiției. „Nu ne putem pronunța, nu avem competența legală” – așa sună predica preferată a instituțiilor când vine vorba să se scuture de responsabilitate. Să fie semnăturile falsificate? Posibil. Dar, cu adevărat îngrijorător este spectacolul jalnic de operațiuni incomplete și o justiție pe jumătate motivată.
Acest caz lasă în urmă o întrebare usturătoare: în ce fel poate un sistem electoral – care permite validarea unor candidaturi bazate pe liste de susținători ce miros tare a minciună – să mențină minimum de încredere publică? Probabil în același fel în care s-ar putea convinge un cetățean să creadă că și anul acesta „alegerile sunt curate ca lacrima”.
Adevărurile penale, trimise pe scurtătură la Parchet
Elementul de maximă „similitudine” între această poveste și multe altele din peisajul autohton de „legisfață” este clar: dosarele ajung la Parchet unde, de cele mai multe ori, riscă să zacă în uitare. Cine a decis că BEC nu poate investiga lista semnăturilor? Exact, Curtea Constituțională. Așadar, mecanismul perfect al pasivității se perpetuează – de la identificarea problemei la rătăcirea printre birouri, eventual cu un final care nu mai interesează pe nimeni.
Paradoxal, în loc ca instituțiile să fie mai aproape de cetățeni, ele par să exceleze în pierderea contactului cu oricine altcineva în afară de sine însăși. În acest ritm alert de „muncă ineficientă”, cetățeanul prinde rapid lecția: în niciun moment, autenticitatea procesului democratic nu va depăși nivelul „declarativ” al transparenței.
Umbrele candidatului și drama unui sistem electoral hibrid
Un lucru e cert: John-Ion Banu-Muscel a devenit simbolul perfect al incertitudinii electorale. Și nu pentru că ar fi adus ceva nou, ci pentru că simpla sa candidatură dezgroapă din nou mizeria ascunsă sub preș. Dacă semnăturile vor fi dovedite ca fiind falsificate, cazul său va fi doar încă o pată pe obrazul unui sistem electoral deja fragilizat. Iar dacă nu, întreaga poveste nu va fi decât un alt exemplu de reducere la absurd a legalității prin labirintul birocratic românesc.
Într-un final, totul ajunge la aceeași concluzie amară: indiferent de rezultat, încrederea în sistem se scufundă cu fiecare gest făcut de liderii și instituțiile care ar fi trebuit să asigure corectitudinea. Și, ca într-un concert prost regizat, nimeni nu-și asumă greșelile. Nu-i așa că s-ar cuveni o scenă mai demnă pentru cetățeni decât interminabila improvizație a unei democrații pe hârtie?
