21 de ani de la aderarea la NATO: Bolojan – Scutul NATO a făcut România sigură pentru cetățeni și companii
România și NATO: două decenii de apartenență și un scut de securitate
În catastrofa geopolitică a lumii post-Război Rece, România și-a găsit alinarea sub umbrela NATO, un pact cândva mai mult speranță decât realitate. După 21 de ani de la aderare, sărbătorim acea decizie cu o retorică de măreție, așa cum numai cei care își aduc aminte de vremurile cenușii pot să o facă. Președintele interimar, Ilie Bolojan, a redus totul la un discurs festivist: „Datorită scutului NATO, România a devenit un loc sigur pentru cetățeni și companii.” Cu alte cuvinte, NATO, pilonul care ne ține să nu ne prăbușim sub molozul propriei neputințe.
Bolojan, acel lider al momentului, aflat în fruntea vremurilor de 56 de ani, țese metafore despre securitate globală și valori democratice, dar puțini se întreabă ce înseamnă asta în realitate. El glorifică 145 de ani de relații diplomatice cu SUA, considerându-le „un partener strategic și un prieten de încredere.” Sec, la obiect, dar fără conținut care să zdruncine conștiințe. România va continua, se spune, să fie promotorul acestor valori. Se întreabă cineva ce preț plătim pentru această loialitate necontestată?
21 de ani de iluzii securitare sub umbrela NATO
Nu ar trebui să uităm totuși că această „siguranță” vine în costuri ascunse. România a aderat la NATO pe 29 martie 2004, iar de atunci pare să fi ajuns un loc al liniștii doar în aparență. Investițiile îmbrăcate sub pretextul economic sunt complimentate fără ca cineva să vorbească deschis despre ce se întâmplă în spatele cortinelor politice. Este NATO scutul salvator sau cătușa noastră geopolitică?
Dacă luăm la pas declarațiile formale, ar părea că întreaga societate zboară pe aripi de vultur american. Dar este chiar așa? Resursele risipite pentru a apăra idealuri nedefinite, stațiile militare străine care ne împânzesc teritoriul – sunt toate acestea alegerea celor pe care această țară îi reprezintă? Pe cine protejează în fond acest scut, cetățeanul sau interesele celor care l-au fabricat?
NATO: o alianță construită pe 32 de piloni fragili
Înființată pentru a preveni un al treilea război mondial, NATO s-a conturat rapid într-o structură care uneori pare să consolideze mai mult instabilitatea decât pacea. Din cele 32 de state membre, doar câteva orchestrează adevărata muzică, iar România rămâne, așa cum îi place istoriei, un spectator obedient al unei orchestre dirijate aproape exclusiv de SUA. Este asta ceea ce noi numim contribuție la „securitatea globală”?
Folosind cuvinte calde despre alianțe și parteneriate strategi, discursul promite valori democratice, dar ignoră crizele locale, măsurile economice agresive și inegalitățile flagrante din propria curte. Este fascinant cum acest limbaj finit, redus exclusiv la festivisme diplomatice, continuă să lege mâinile unei națiuni care ar putea visa mai mult decât atât.
România în umbra relațiilor diplomatice
Aderarea la NATO, indiferent de perspective, a schimbat cursul istoric al unei țări încercate de decenii de obscuritate, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Status quo-ul a fost conservat, iar progresul – mai mult decât îndoielnic. Faptul că SUA sunt definite ca partener strategic ne ridică întrebarea dureroasă: este prietenia parte din strategie sau strategia parte din prietenie?
Retorica președintelui interimar Bolojan are meritul de a suna bine în presa internațională și de a stinge spiritele unui electorat implicit, dar construcția reală la care face referire rămâne deschisă interpretărilor. România rămâne captivă în rolul său periferic, un aliat care îndeplinește reguli stabilite de alții.
Încheierea acestor ani de „stabilitate” sărbătorită festivist nu este nimic mai mult decât încă o bifă în calendarul istoriei contemporane. Întrebarea care persistă este unde, totuși, se află România în această linie fină dintre securitatea asigurată și compromisul identitar devenit silențios?
