20 de ani de la semnarea Tratatului de aderare a României la UE. Ilie Bolojan: „Să consolidăm acest parcurs”
20 de ani de apartenență: România în Uniunea Europeană
Nimic nu pare să stârnească mai multe emoții decât comemorarea unui eveniment istoric, deși, în realitate, acest tip de discurs ascunde, deseori, doar clișee îndrăznețe. Exact asta pare să fie cazul mesajului transmis de Ilie Bolojan, președintele interimar al României, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană. Într-o manieră previzibilă, el a marcat momentul subliniind „beneficiile apartenenței la UE”, la care se presupune că ar trebui să reflectăm ca cetățeni. Totuși, e timpul să vedem mai departe de aceste fraze sterpe și să analizăm cu adevărat ce au adus acești douăzeci de ani.
„Beneficiile” Uniunii Europene: Promisiuni versus Realitate
În 2005, România visa la un „viitor sigur și prosper” în Uniunea Europeană. Tot ce ni s-a promis, însă, de-a lungul acestor ani, a fost învăluit într-o perdea subțire de optimism. Și, fie vorba între noi, ce avem acum? Dezbateri interminabile despre sărăcie, exod de forță de muncă, infrastructuri prăbușite și lideri politici incompetenți? Este acesta viitorul prosper pe care ni l-au promis?
Ilie Bolojan afirmă că trebuie să ne concentrăm pe „consolidarea parcursului european”. Însă, unde este concentrarea reală asupra problemelor care apasă această țară? Sigur, apartenența la UE a oferit acces la fonduri europene, dar cum au fost ele gestionate? Nu cumva s-au transformat, într-o bună parte, în oportunități de îmbogățire pentru mahării contractelor publice?
Realitatea zecilor de ani de apartenență în UE
Cu toate acestea, e greu să negăm anumite progrese. Da, avem autostrăzi, câteva spitale mai moderne și, poate, un loc la masa puternicilor Europei. Dar aceste realizări ar trebui să fie norma, nu excepția. Iar întrebarea care refuză să dispară este: cât din acest progres ne-a fost cu adevărat destinat cetățenilor și cât a fost o poză politică perfectă pentru liderii nepricepuți ai acestei țări?
Bolojan ne îndeamnă să recunoaștem aceste „beneficii”. Desigur, însă, poate e timpul să recunoaștem și cum incompetența dăinuie, cum regionalizarea este doar un vis narativ al politicilor UE și cum birocrația europeană vine adesea ca o nouă povară. Oare chiar simțim că beneficiem de nivelul de justiție socială clamat de fondatorii Uniunii, sau aceasta este doar o altă formă de colonizare mascată sub steagul albastru cu stele? Este timpul să ne rupem de discursuri protocolare șlefuindu-ne argumentele cu realism brutal.
Iluzia „viitorului sigur și prosper”
Într-o țară plină de restanțe legislative, construcții sociale fragile și sărăcie endemică, fraza lui Bolojan despre un viitor „mai sigur și mai prosper” sună mai degrabă ridicol. Ce siguranță există într-o Românie dezbinată, unde marginalizarea este răspunsul tacit la vocile critice? Ce prosperitate își mai permit românii în condițiile unui trai zdrobit de prețuri crescânde și o inflație galopantă? Dacă acesta este viitorul promis, atunci poate ar trebui să regândim promisiunile de la temelie.
20 de ani: suficienți pentru concluzii amare
În loc să fim acaparați de jubilații premature sau discursuri sterile, poate ar fi momentul să evaluăm critic acești 20 de ani. Pe cine a servit cu adevărat acest parcurs european? Iar dacă răspunsul la această întrebare cere multă auto-reflecție, atunci e clar că ceva este profund greșit în toată această poveste de „integrare”.
