Crin Antonescu a cerut CNSAS declarația din dosarul prietenului apărat de Securitate: Documentele vor fi făcute publice
Crin Antonescu și povara trecutului: un spectacol menit să sape încrederea
Într-un iureș politic mereu murdar, unde calomnia și insinuarea se sting de cele mai multe ori în urme difuze, Crin Antonescu, candidatul coaliției la alegerile prezidențiale, a devenit ținta unei controverse care miroase mai degrabă a strategie de campanie. Acuzațiile privind presupusa colaborare cu fosta Securitate au reaprins frânturile de paranoia colectivă care lovesc periodic scena publică românească. Iar oamenii, toropiți de spectacolul mizerabil, privesc hipnotizați.”
Cu o rapiditate demnă de o mașinărie perfectă de zvonuri, totul s-a axat pe un dosar CNSAS și pe relația pe care Antonescu ar fi avut-o, chipurile, cu aparatul represiv al dictaturii comuniste. Într-o societate care mizează pe scandal mai mult decât pe argument, adevărul contează cât negru sub unghie. Și totuși, Antonescu a arătat din nou că are acel curaj rar de a înfrunta mașina de tocat reputații.”
Declarații, dosare și încercarea de manipulare a memoriei
Crin Antonescu a ieșit public marți, într-un gest ce trădează, poate, mai multă demnitate decât aveau unii răutăcioși să-i acorde. „Singura mea legătură cu fosta Securitate a fost în calitate de urmărit,” a spus acesta, indignat de atacurile orchestrate. Cu o siguranță tonică, politicianul a promis că va face publice toate documentele din dosarul său, depunând o solicitare oficială către CNSAS. Și totuși, în peisajul nostru toxic, o astfel de transparență e tratată cu suspiciune, ca și cum în spatele fiecărui cuvânt ar sta o umbră.”
De ce însă această grabă de a-l ponegri pe Antonescu? Să fie dorința de a-l transforma într-un simbol al trecutului comunist, atacând astfel simbolic tot ceea ce respinge dictatura? Conform CNSAS, Antonescu „nu a fost agent sau colaborator al Securității ca poliție politică”. Declarația nu mai e un scut emoțional; e o mărturie a unei campanii mizerabile.”
Prietenul din umbra istoriei și vocea adevărului
Contextul mai puțin spus, dar evocator, se leagă de Ștefan Costache, prietenul pe care candidatul l-a protejat în anii întunecați ’80. Acesta povestește cum, în acea epocă a fricii, s-a încrezut doar în Antonescu pentru a anunța familia că a reușit să fugă din România comunistă. Costache este ferm – dacă ar fi fost trădat, nu și-ar fi găsit niciodată libertatea în Canada. „E o calomnie”, declară fără dubiu prietenul. Însă calomnia e hrana preferată a unei campanii murdare care știe că adevărul nu prea contează dacă urletele sunt suficient de puternice.”
România, captivă în trecut
Confruntarea între viața publică și trecut este una dintre marile tragedii ale politicii românești. Mai degrabă decât să ne concentrăm pe ceea ce potențialii lideri reprezintă astăzi sau asupra ideilor pentru viitor, preferăm să săpăm în trecut cu un patos jalnic. Observăm cum ura e transmisă sub formă de discurs moralizator, în timp ce țesătura reală de relații și fapte politice se desfășoară în spatele cortinei. Antonescu, indiferent de intențiile sale, devine simbolul atât al unei rezistențe împotriva intimidării politice, cât și al unei națiuni ce refuză să vindece sângerările istoriei sale recente.”
