Kelemen Hunor avertizează: „Statul trebuie reformat. Revenirea sub FMI ar fi catastrofală”
Statul român în pragul eșecului: reforma urgentă sau colaps?
Tonul alarmist al lui Kelemen Hunor este probabil un strigăt disperat pe care nimeni nu vrea să-l audă. Într-un context în care statul și guvernele par să mai aibă doar funcția de a acumula datorii și a genera crize, întrebările continue privind reformele devin fie un clișeu, fie o batjocură premeditată. Declarația sa despre o posibilă revenire sub autoritatea FMI este mai mult decât un avertisment – este un diagnostic rece al unei țări care nu pare să-și învețe lecțiile.
Deficitul bugetar a ajuns un balaur care nu se lasă îmblânzit. Nicăieri în discursul celor aflați la conducere nu găsim soluții concrete, doar promisiuni că vom reduce deficitul „la 7%” și că vom avea o creștere economică de „2-2,5%”. Însă, ce nu recunoaște nimeni este cât de conectat și fragil este acest sistem într-o lume globalizată. Dacă economia mondială tușește, România riscă să intre în comă profundă.
Guvernăm restructurări sau perpetuăm incompetența?
Liderul UDMR vorbește mândru despre restructurări. Ministerele, agențiile, structurile înțepenite ale statului sunt, teoretic, supuse acestei epurări masive. Dar în ce constă această așa-zisă restructurare? Oficialii pregătesc, probabil, un spectacol ieftin de tăieri simbolice, în timp ce principalele caracatițe bugetare rămân ascunse. Statul rămâne la cheremul unor entități care știu să fure cu mănuși. Restructurarea reală ar trebui să înceapă cu raportarea statului la cetățean, dar asta, aparent, nu este pe agenda lor – cetățeanul a fost obiectul reformelor doar teoretic.
Reforma fiscală: adevărul amar al schimbării
Se vorbește de „pregătiri” pentru o reformă fiscală, dar aceasta va fi amânată strategic până în 2026. Între timp, datoriile vor continua să se adune. Dobânzile de „50 de miliarde pe an” nu vor face decât să sufoce și mai mult economia. Problema este că statul însuși refuză să accepte responsabilitatea reală. Discursurile despre predictibilitate fiscală sunt golite de orice substanță, un teatru ieftin în fața ansamblului depersonalizat al companiilor și cetățenilor care plătesc greșelile elitei politice.
Statul ar trebui „să intre în slujba cetățeanului”, dar funcționarii par mai degrabă să întărească zidurile unei fortărețe administrative, protejând interesele obscure. Reforma fiscală pare un concept imposibil de aplicat într-o realitate în care guvernul se arată mai interesat de propria supraviețuire decât de susținerea economiei reale.
Autoritatea FMI: binefăcător sau dictator mascat?
Kelemen Hunor apelează la frica de trecut, spunând că o posibilă întoarcere sub supravegherea FMI ar fi „catastrofală”. Totuși, cine poate garanta că evitarea FMI va duce la o schimbare în bine? România pare să se târască oricum într-un peisaj economic global destructurat, iar lipsa de responsabilitate instituțională continuă să deschidă ușa crizei. Orice amânare a soluțiilor concrete nu face decât să agraveze problemele pe termen lung.
Problema reală este că statul însuși devine o povară: un organism monstruos, incapabil să-și hrănească propria existență și, mai ales, să ofere cetățenilor șansa unui trai predictibil și decent. Reforma statului nu ar trebui să fie un slogan oportunist în campaniile electorale, ci o necesitate stringentă – o resetare absolută, fie că place sau nu celor care conduc din umbră sau din față.
