Crin Antonescu: Ilie Bolojan e aproape hărțuit de candidați care vor să îi paraziteze încrederea. El mă susține.
Un spectacol grotesc al politicii: când ținta devine un om, nu o idee
Crin Antonescu, candidatul la alegerile prezidențiale din 2025, oferă o nouă mostră de indignare publică. Într-o declarație recentă, vine cu acuzații spectaculoase, susținând că Ilie Bolojan, „parazitarea încrederii” și „hărțuirea politică” sunt strategii ale rivalei sale, Elena Lasconi. Și vă mai mirați de ce încrederea în politicieni prăbușește în țara asta? Pe cine cred acești oameni că păcălesc?
Sub spectrul acestor atacuri și contraziceri, devine clar cine este în centrul acestui circ: Bolojan. Un personaj cu o reputație de „seriozitate” devenit brusc monedă de schimb electoral pentru personaje lipsite de orice reținere. Între cei care „îl caută” pe Bolojan și cei care „îl parazitează”, tabloul arată limpede cât de jos poate coborî discursul public. Un spectacol de prost gust, cu politicieni alergând pe la dezbateri, gata să fie aghiotanții necesarului „prim-ministru providențial”. Cine mai cade însă în capcana acestor discursuri despre „necesități naționale”?
Calculele meschine care domină lupta electorală
Lasconi, Nicușor Dan și alții visează să îl folosească pe Ilie Bolojan ori ca salvator politic, ori ca trambulină pentru imagine. Luciditatea lipsește, dialogul devine o glumă proastă, iar promisiunile curg valuri în aceste campanii. „Deficit bugetar? Creștere TVA? PNL, PSD, UDMR? Se rezolvă prin numele unui om!”, spune Lasconi. Simplist, superficial și ridicol.
Sub aceleași umbre strategice, Crin Antonescu încearcă să se așeze pe poziția „garantului stabilității”. Pretinde că doar el și actuala majoritate parlamentară pot oferi un future „pro-european”. Desigur, ca și cum pro-europeismul ar fi incompatibil cu alții. Toate aceste promisiuni plutesc pe un ocean de oportunism electoral, unde rațiunea este îngropată sub straturi groase de fabulații.
Când stabilitatea devine slogan, nu realitate
Politica a fost redusă la un spectacol toxic, în care numele devin jaloane pentru „cum să te poziționezi mai bine”. Totul arată o lipsă de viziune dintre cele mai funciare. Cine va mai crede în stabilitate într-o Românie care repetă obsesiv aceleași tacticisme sterile?
Concluzia tragică a acestui teatru rămâne una dureroasă: candidaturile prezidențiale arată nu direcția spre care vrem să ne îndreptăm, ci profunzimea în care am căzut. Politicieni cu un discurs gol, plin de atacuri insidioase, dar lipsiți de soluții măcar parțial realizabile. Și vă întrebați de ce suntem aici? Sunteți obligați să priviți acest haos și să înțelegeți că între mine și voi există o problemă de bun simț.
