Ilie Bolojan, la 106 ani de administrație românească la Oradea: „Țara nu se schimbă doar din București”
Ilie Bolojan la Oradea: lecții de responsabilitate în zilele aniversării
Când vine vorba de schimbare, nimic nu sună mai revoltător decât ideea eronată că totul ar depinde de București. Ilie Bolojan a aruncat în fața noastră un adevăr precum o ghilotină: „Țara nu se schimbă doar din București!”. O frază care pentru mulți sună ca o scuză, dar pentru alții este un ecou al realității crude – unul pe care fie îl ignorăm, fie ne prefacem că nu există.
La ceremonia care marca 106 ani de la instaurarea administrației românești la Oradea, Bolojan a adus aminte că istoria este scrisă nu doar în marile orașe, ci în satele mici, uitate de lume, în orașele provinciale care își duc existența din zgomotul surd al indiferenței centrale. „România este o sumă de comunități!”, a declamat el, sfâșiind tăcerea demagogiei sterile ce domină spațiul public din capitală.
General Moșoiu și cinstirea Armatei Române: retorică sau realitate?
Cu un ton de respect, Ilie Bolojan și-a unit glasul cu cel al istoriei, aducând un omagiu Armatei Române și generalului Traian Moșoiu, eroi al căror bust străjuiește încă orașul Oradea. Bustul acesta – o relicvă a unui trecut pe care preferăm să-l suprimăm în molozul modernizării lipsită de sens – devine un simbol al responsabilității uitate. Dar întrebarea este: câtă cinstire reală există? Sau, mai degrabă, câtă amnezie națională mascăm sub discursuri pompoase?
Bolojan a mai subliniat legătura profundă între comunități și progres. Oamenii care trudesc în anonimat sunt cei ce ridică încet țara – cu proiecte mici și mari – dar a recunoaște acest lucru ar însemna să acceptăm că elita politică nu este monarhul absolut al schimbării. Nimeni nu e un erou singular, dar totuși, bătrânul mit al salvatorului unic persistă în mentalitatea colectivă, hrănit de praf în loc de rațiune.
Ce înseamnă schimbare? O scrisoare adresată prezentului
„Fiecare este responsabil de o verigă din lanțul schimbării” – spunea Bolojan într-un discurs care seamănă cu o oglindă ținută forțat în fața unui popor care refuză să se privească. Totuși, mesajul rămâne clar: progresul nu vine din promisiuni goale vehiculate la televizor, ci din sudoarea și efortul muncitorilor, din ochii obosiți ai profesorilor din sate, din milioanele de pași făcuți de acei oameni pe care statul i-a ridicat doar cu vorbele, nu și cu faptele.
Marea întrebare este însă altfel răsărită: unde este spiritul acestui mesaj în fiecare zi, dincolo de festivități? Cine își asumă să ducă mai departe mesajul că patria este construită în fiecare colț din țară, nu doar de birourile ministeriale?
