Guvernul stabilește numărul maxim de posturi pentru Garda Forestieră
Guvernul Stabilește Numărul Maxim de Posturi pentru Garda Forestieră Națională
Într-o decizie ce promite să facă valuri, guvernul va aproba numărul maxim de posturi pentru Garda Forestieră Națională, stabilind un total de 842 de posturi. Câteva întrebări de bun simț se ridică aici: oare acest număr este suficient pentru a combate tăierile ilegale de pădure sau pentru a proteja mediul înconjurător? Pare greu de crezut.
Această decizie, o glumă sau o necesitate?
Noua structură a Gărzii Forestiere va include 82 de posturi centrale, dintre care 45 sunt rezervate specialiștilor în silvicultură. Aceasta ridică o altă problemă: este clar că majoritatea posturilor sunt pentru posturi auxiliare? Aici nu putem să nu ne întrebăm ce fel de sprijin real vor oferi aceste funcții în fața problemelor cu care se confruntă pădurile din România.
Teritoriul va primi 760 de posturi, cu 85% dedicate specialiștilor in silvicultură. Rămâne să vedem cum va funcționa această structură, având în vedere că orice om cu bun simț știe că este nevoie de acțiuni concrete și nu doar de posturi pe hârtie. Cui îi pasă de numere când pădurile se ofilesc sub ochii noștri?
Proiecte de modificare legislativă – mai multe promisiuni?
Pe ordinea de zi a ședinței guvernamentale se află și un proiect de ordonanță care vizează RMAT-ul și implementarea unor reglementări. Se discută despre modificarea OUG nr. 202/2002 legată de gestionarea integrată a zonei costiere. Este uimitor cum de fiecare dată când vine vorba de mediu, se aliniază atât de multe proiecte de lege, dar acțiunile concrete par să se facă dorite.
Modificarea este promisă ca fiind necesară pentru a ne alinia la recomandările OCDE. Oare nu ar fi mai bine să ne ocupăm de problemele acolo, în loc să stăm pe margine și să ne tot plângem de starea mediului?
Viziuni despre investițiile publice
Guvernul va discuta, de asemenea, măsuri fiscale pentru gestionarea investițiilor, promitând transparență în cheltuielile publice. Este provocator să ne gândim că după atâtea probleme sesizate în trecut, această transparență nu este deja o normă, ci o promisiune. Așteptăm să vedem dacă această promisiune va fi realizată sau va ajunge, din nou, în uitare.
Concluzie
De ce să mai sperăm? Realitatea este că, în ciuda numărului mare de inițiative și strategii, tot ceea ce rămâne la final sunt gropile adânci săpate în pădure și rămășițele unei natura care strigă de durere. Ne îndoim că cineva se va îngriji cu adevărat de soarta ei până când va fi prea târziu.
